Eu nu sunt omul căruia să i se povestească despre călătorii, chiar în condițiile în care intențiile sunt dintre cele mai bune. Nu merit să mi se împărtășească experiențe nemaivăzute și nemaiauzite, aventuri despre care am citit în jurnale de călătorii ale unora la fel ca mine, ca structură, dar fundamental diferiți, ca posibilități și determinare. Nu merit pentru că mă oftic cumplit și nu mă pot bucura, nici în ruptul capului, de binele și preaplinul altora. Până și Steinbeck m-a scos din sărite pe parcursul acelor câteva zile în care m-a însoțit în drumul spre serviciu, dimineața, și în cel spre casă, seara, când mi-a povestit de-a fir a păr peregrinările sale de-a lungul și de-a latul continentului american. Aproape că l-am urât pe bietul Charley le Chien, un ”bătrân gentleman francez”, ales de scriitor să-i țină companie în aventura vieții lui. Un pudel, domnule Steinbeck, să nu ne ascundem după deget! Un pudel, fie el și de origini nobile, înțelegând limba franceză și cu o neașteptată diplomație la purtător, tot un pudel rămâne, iar eu am tot dreptul să-l privesc cu ochi neîncrezători din cauza norocului ce s-a abătut asupra lui!

Cu toate astea, poveștile frumoase ale unor oameni și mai frumoși se țin scai de mine. Așa am ajuns să mă dau în vânt după Brăduț Florescu și-a lui Thailanda, după Veniamin Micu și escapada anuală în Goa, un orășel din India, pe care nu și-o refuză niciodată, după Ionuț și Ana, un cuplu de arhitecți care explorează lumea pe două roți, dar și după toți aceia care îmi fac parcă în ciudă și care, închizând ochii, pun degetul pe harta lumii, în joacă, spre a-și alege următorul popas. Îi invidiez cu mine toată și nu-mi rămâne decât să-mi aduc curajul de pe unde l-oi fi împrăștiat și să pornesc, timid, dacă altfel nu se poate, căci altă cale de a cunoaște lumea nu găsesc.

Astfel de lucruri mi-au trecut prin minte când am citit despre El Ateneo, un loc despre care am aflat recent și care cucerește instant. Pe mine, vreau să spun. Și-a fost ușor, căci sunt o pradă deloc pretențioasă. Ateneul din Buenos Aires, la origini un teatru născut din capriciul unui tânăr și entuziast imigrant, pe numele său Max Glucksman, s-a metamorfozat pe rând, de-a lungul existenței sale, în cinematograf și mai apoi în librărie. De fiecare dată, însă, un lucru a rămas constant: măreția interiorului care-i reduce la tăcere și pe cei mai cârcotași dintre cârcotași. Și cum să fie altfel, când El Ateneo seamănă cu un paradis al cărților în care nu mi-ar fi teamă să mă pierd, alături de cei aproape un milion de oameni care îi calcă pragul anual. Cred că știu ce-am să-i cer moșului anul ăsta! Îhîm!