Nu pot să cred, deşi imaginile stau dovadă, că aşa ceva este posibil. Mie mi-e greu de multe ori să fac un singur om să mă asculte. Nu are întotdeauna de-a face cu puterea mea de convingere exercitată asupra celor din jur, ci mai degrabă cu disponibilitatea celorlalţi când vine vorba de a asculta.

La cât de logoreică mă pot dovedi uneori, s-ar găsi destui care să-mi spună că nu-mi înţeleg îngrijorarea şi că, în mod normal, nu ar trebui să întâmpin dificultăţi în a capta atenţia. Dar nu. Ceea ce pot face aceşti patru oameni nu ţine de obiceiuri lumeşti şi nu am nicio îndoială în privinţa asta. Depăşeşte orice închipuire a omului de bun-simţ care nu îndrăzneşte să creadă că nu e nevoie de prea mult pentru a determina 1,6 milioane de suflete să stea cu privirile ţintuite asupra ta, hipnotizaţi prin puterea sunetului. Acela ce se crede în stare, să ridice două degete. Unul singur, de vrea. Să arunce cu piatra. Să ţopăie într-un piciora nerăbdare. Să scoată limba cu dezinvoltură. Căci toate îi vor fi iertate, de îndată ce vorbele îi vor fi dovedite.

Metallica, Enter Sandman, Monsters of Rock, Moscow, 28th of September 1991.