Nu pot să cred că toate adevărurile care ne scot din ale noastre la un moment dat, se dovedesc a fi adevărate în timp, deşi am jurat că „le vom arăta noi lor”, tuturor acelora ce au îndrăznit să afirme contrariul.
Cică o să uit să fiu copil. Cică n-am să mai ştiu cine este Ţugulea (sâc! este fiul unchiaşului şi al mătuşei) sau Zâna Zânelor. Cică am să mă lepăd de fascinaţia pe care am dovedit-o ani de-a rândul pentru Mica Sirenă sau pentru Albă-ca-Zăpada. Cică am să devin OM MARE.

Am râs ironic. Am râs aiurea. Am uitat aşa cum altora li se pare firesc să se întâmple.

Doar că, spre marele meu noroc, se mai întâmplă ceva. Apar acei oameni mici în viaţa ta şi-ţi amintesc. Îi ţii în braţe ore întregi, demonstrându-ţi că unele lucruri nu se uită niciodată. Bat din palme şi gânguresc de îndată ce pe ecran apar cei şapte pitici.

Iniţial, nu ai stare. Te foieşti cu puiul de om în braţe, respiri greoi, vrei să te ridici, dar ştii că orice mişcare despre care şi-ar da seama că i-ar îndepărta de sursa fericirii lor ţi-ar fi fatală. Îţi dai ochii peste cap şi te întrebi ce ai făcut de meriţi o astfel de soartă. Te rogi, deşi nu ai mai făcut-o de la ultimul examen, să treci cu bine peste această încercare şi să se termine, pentru numele lui Dumnezeu, mai repede. Doar că te hotărăşti, văzând că nu ai de ales, să îi acorzi o şansă. Şi-ţi dai seama că-ţi era tare dor…