Nu pot să cred că pentru orice credinţă a mea, oricât de puternică ar fi ea, există undeva credinţa altcuiva, în stare să-mi doboare sistemul de referinţă construit cu atât de multă sârguinţă şi cu suficientă răbdare încât să simt că lumea mea nu mai există.

Sunt şi am fost întotdeauna un om sănătos (apropiaţii s-ar putea să îndrăznească să mă contrazică, zâmbind ironic), căruia mişcarea nu i-a fost în nici un fel îngreunată, cu excepţia câtorva momente pe care le prefer uitate. Cu toate acestea, m-am încăpăţânat să cred că am două picioare stângi, că mie nu mi-a fost dat să mă mişc în ritmul muzicii (deşi în faţa oglinzii mi-a fost mereu drag să mă zbengui, departe de privirile curioase ale celor din jur) şi că, ei bine, nu ştiu să dansez.

S-au purtat războaie nesfârşite şi chinuitoare cu diverse personaje care s-au încumetat să-mi dovedească contrariul. Oricâte argumente mi-au fost aduse, nu am înţeles că oricine poate să danseze. Până acum câteva zile, când mi-a fost dat să văd nişte imagini care mi-au răsturnat acea credinţă despre care credeam că este insurmontabilă. Quel dommage! Oamenii pot dansa, indiferent de ceea ce ar spune în primă instanţă înfăţişarea lor. Şi o pot face impecabil. După cum se poate vedea: