Când Dumnezeu ne ia mințile, apăi nu se joacă și-o face-ntr-un fel de ajungem să ne crucim că așa ceva este posibil. Mai grav este când lipsa minților ne aruncă în mijlocul unor porniri pe care altfel nu le-am avea și care se sfârșesc de cele mai multe ori prost. Sper că acesta este motivul pentru care dezvoltatorii imobiliari din China (aș extinde problema dincolo de granițele statului chinez, dar acum vorbim strict de acesta) au ajuns în situația de a construi peste măsură și de a rămâne cu cea mai mare parte a caselor nevândute și, deci, nelocuite. Se prea poate ca de fapt lipsa cumpătării, a precauției și a inteligenței să fie de vină pentru astfel de consecințe, dar spre binele acelor indivizi, mânați de lăcomie și de speranța îmbogățirii peste noapte, vreau să cred că doar intervenția unei entități superioare, de necontrolat, ar fi putut duce la un asemenea colaps.

Pentru că da, piața imobiliară din China a căzut cum mulți nu s-ar fi așteptat, iar reacția dezvoltatorilor chinezi nu a fost să plece privirea, spășiți, și să coboare prețurile, în încercarea de a salva ceea ce mai poate fi salvat. Dimpotrivă, continuă să manifeste un comportament arogant care-i va duce, cel mai probabil, la sapă de lemn. În cel de-al douăsprezecelea ceas, unii au renunțat, văzându-se obligați de context să vândă ce au construit la prețuri pe care nu și le-au imaginat, numai să vândă. Alții, însă, ducându-și aroganța la extrem, țin cu dinții de prețurile ridicate, preferând, în schimb, să ademenească oamenii cu dare de mână cu bonusuri neașteptate. De la grădini cum numai în vise găsești, la genți Louis Vuitton, la croaziere luxoase și, mai nou, chiar la mașini. Și nu orice fel de mașini.

Căci, mai nou, un dezvoltator cu mult prea multă imaginație, din orașul Wenzhou, s-a gândit să ofere cumpărătorilor un pachet de nerefuzat: casele sunt însoțite de câte un exemplar BMW dintre cele mai luxoase cu putință. Asta înseamnă că oricine își permite să cumpere cu banii jos o casă, poate pleca la volanul unei mașini nou-nouțe. Culmea este că, potrivit dezvoltatorului căruia i-a trecut prin cap așa ceva, aceasta nu este o dovadă a faptului că vânzările merg prost, ci este, mai degrabă, o tentativă ingenioasă de a atrage noi clienți. Sunt curioasă, așadar, ce rezultate va avea strategia și dacă un BMW chiar le va face cu ochiul chinezilor într-atât de mult încât să-i îndemne să cumpere o casă. Și mai am o curiozitate: oare ce strategie ar adopta în cazul românilor, ținând cont de faptul că străzile colcăie de șoferi de BMW?! Nu de alta, dar pe plaiuri mioritice contează mai puțin că nu ai unde sta, dacă în schimb ai ce conduce și, mai ales, dacă ceea ce conduci se și cheamă într-un mare fel!

Acum câțiva ani, pe când hi5 era în vogă și nu cunoștea încă rivalitatea mult mai celebrei rețele care astăzi domină lumea virtuală (despre Facebook vorbesc, ce Dumnezeu?!), aveam obsesia neînțeleasă de a cotrobăi prin ”sertarele” cu amintiri ale utilizatorilor pe care nu-i cunoșteam, dar care mă atrăgeau tocmai pentru că străinii m-au fascinat întotdeauna, într-un chip pe care nu mă mai obosesc să mi-l explic.

Navigând dintr-o parte în alta, în colțuri diferite ale lumii și printre oameni care frumoși, care cu vieți pentru care i-am invidiat în tăcere, care stârnindu-mi mânie și imposibilitatea de a pricepe cum pământul poate să ”accepte” cele mai murdare și mai dizgrațioase laturi ale omenirii. Printre altele, ce m-a șocat și nu-mi poate ieși din minte nici astăzi, după atâția ani, este o fotografie care îmi provoacă cea mai mare repulsie de care am fost vreodată în stare. Poate că mă dovedesc extremistă și nu știu să arăt înțelegere sau să gust o ”glumă” așa cum ar trebui, dar să-mi fie cu iertare, imaginea unui fetițe de nici trei ani, în haine de tânără domnișoară aflată în ziua la care a visat de-o viață, mă sperie. Da, o copilă de nici trei ani în rochie de mireasă, purtând cu bucurie pe cap un voal mai lung decât ea și machiată strident, a mireasă deloc diafană, stând mândră alături de adevărata mireasă a nunții, mi se pare a fi cel mai înspăimântător coșmar.

Nu pot diferenția cu nimic reacția de mai sus de cea pe care am trăit-o ceva mai devreme, văzând fotografiile unei artiste din Belgia, pe numele ei Frieke Janssens. Aceasta, inspirată de povestea incredibilă a unui copil indonezian de numai doi ani dependent de fumat, obișnuit să fumeze nu mai puțin de patruzeci de țigări pe zi, a imaginat un proiect inedit, menit să susțină dezbaterea modalității de convingere a oamenilor să renunțe la fumat. Poate că a ales cea mai potrivită cale pentru a face ca mesajul să fie puternic și să ajungă acolo unde trebuie, fiind potențat prin folosirea copiilor, dar cum altfel aș putea să privesc fotografiile care au în prim plan copii de la patru la nouă ani fumând țigări, pipe, trabucuri, cu nonșalanța cu care nu ar trebui să o facă nici peste douăzeci de ani? Cum altfel decât cu tristețe și descurajare?

Toate ca toate, scopul și l-a atins. Căci o astfel de campanie nu poate rămâne fără consecințe, iar toți cei care au întâlnit în cale povestea în imagini a lui Frieke au reflectat cu siguranță la întrebarea pe care aceasta o ridică: oare interzicerea fumatului chiar este calea corectă pentru a-i determina pe oameni să renunțe la un obicei stupid? Oare chiar trebuie ca fumătorii să fie tratați precum niște copii care nu sunt în stare să facă diferența între bine și rău?

Nu știu ce să spun, dar ce știu este că mă bucur că măcar copiii nu au fumat pe bune, iar țigările nu au fost reale. Despre efecte, însă, tăcere!

Moda proprietății, pentru că este una și ne afectează pe cei mai mulți dintre noi (se prea poate ca acei ani de ”nu am avut de niciunele” să fie de vină pentru meteahna asta), este greu de stăvilit când toată lumea se dă peste cap pentru o garsonieră, confort cât o da Dumnezeu, un apartament cu terasă dintr-un ansamblu rezidențial sau o căsuță din povești, departe de cea a bunicilor, din copilărie, dar care să aibă ceva din farmecul ei.

Privind imaginile de mai jos, de care eu nu mă satur, vă spun cinstit, nu-mi dau seama foarte bine cu ce aduce mai degrabă casa de vis a fotografului de origine galeză Simon Dale. Casa bunicilor nu-mi prea vine în minte, căci, pentru mine, aceasta a fost întotdeauna varianta de capitală a propriului apartament din orașul în care am trăit mare parte a vieții mele. Poate unora dintre voi căsuța de vis frumos  despre care vă vorbesc vă stârnește amintiri și bine-ar fi să fie așa. De nu, cică ar semăna cu adăpostul unui hobbit. Nu zic nu, dar iarăși mie nu-mi spune nimic nici asta, fiindcă, pentru asta, ar fi trebuit să-l gust pe J.R. Tolkien și pe-al lui ”Stăpân al inelelor” și, din nefericire, nu o prea fac.

Totuși, la o căutare pe Google, într-adevăr, casa de vis a lui Simon Dale aduce cu deja celebrele case ale hobbiților lui Tolkien. Iar mie mi se pare desprinsă de orice semn al civilizației moderne care pe mine mă înspăimântă până în măduva oaselor și nu pot decât să mă înclin în fața curajului unor oameni care preferă să-și întemeieze căminul în condiții cu totul și cu totul diferite de tot ce înseamnă ”familie” în zilele noastre. Așadar, greutățile ratelor lunare impuse de creditul ipotecar, grija pentru copii și teama de a-i expune la materialele toxice pe care le presupune construcția oricărei clădiri l-au determinat pe Simon să se refugieze în sânul naturii, să se întoarcă la ea așa cum nu a făcut-o niciodată.

Norocul a fost de partea lui Simon pe tot parcursul nebuniei lui: un proprietar de terenuri i-a permis să-și demareze proiectul într-o pădure pe care acesta o deține, în schimbul îngrijirii acesteia de către Simon și familia lui. Nimic mai simplu și mai binevenit! Așa încât, tot ce i-a mai lipsit a fost un pic de voință, o daltă, o drujbă, un ciocan și o mână de ajutor fermă din partea socrului său. Și, important de menționat, cei (doar) 3.000 de euro pe care i-a cheltuit pentru ca visul lui să ia naștere. Totul, în condițiile în care fotografia îi este și pasiune, și meserie, iar arhitectura și tâmplăria sunt departe de a se număra printre punctele lui forte. Cu atât de puțin, familia lui Simon Dale a căpătat atât de mult: un cămin pentru cei doi copii, nu doar ieftin și ecologic, dar mai ales în liniștea naturii pe care cei mai mulți dintre noi nu o vor cunoaște vreodată.

Nu-i după mine, căci de-ar fi, ați avea cu toții o temă pentru acasă: lectura poveștii familiei Dale, spusă atât de frumos, în căminul ei ”virtual”. Cum n-am putere să mă impun, primiți un sfat prietenesc: luați de citiți despre Simon și casa lui de hobbit!

Eu nu sunt omul căruia să i se povestească despre călătorii, chiar în condițiile în care intențiile sunt dintre cele mai bune. Nu merit să mi se împărtășească experiențe nemaivăzute și nemaiauzite, aventuri despre care am citit în jurnale de călătorii ale unora la fel ca mine, ca structură, dar fundamental diferiți, ca posibilități și determinare. Nu merit pentru că mă oftic cumplit și nu mă pot bucura, nici în ruptul capului, de binele și preaplinul altora. Până și Steinbeck m-a scos din sărite pe parcursul acelor câteva zile în care m-a însoțit în drumul spre serviciu, dimineața, și în cel spre casă, seara, când mi-a povestit de-a fir a păr peregrinările sale de-a lungul și de-a latul continentului american. Aproape că l-am urât pe bietul Charley le Chien, un ”bătrân gentleman francez”, ales de scriitor să-i țină companie în aventura vieții lui. Un pudel, domnule Steinbeck, să nu ne ascundem după deget! Un pudel, fie el și de origini nobile, înțelegând limba franceză și cu o neașteptată diplomație la purtător, tot un pudel rămâne, iar eu am tot dreptul să-l privesc cu ochi neîncrezători din cauza norocului ce s-a abătut asupra lui!

Cu toate astea, poveștile frumoase ale unor oameni și mai frumoși se țin scai de mine. Așa am ajuns să mă dau în vânt după Brăduț Florescu și-a lui Thailanda, după Veniamin Micu și escapada anuală în Goa, un orășel din India, pe care nu și-o refuză niciodată, după Ionuț și Ana, un cuplu de arhitecți care explorează lumea pe două roți, dar și după toți aceia care îmi fac parcă în ciudă și care, închizând ochii, pun degetul pe harta lumii, în joacă, spre a-și alege următorul popas. Îi invidiez cu mine toată și nu-mi rămâne decât să-mi aduc curajul de pe unde l-oi fi împrăștiat și să pornesc, timid, dacă altfel nu se poate, căci altă cale de a cunoaște lumea nu găsesc.

Astfel de lucruri mi-au trecut prin minte când am citit despre El Ateneo, un loc despre care am aflat recent și care cucerește instant. Pe mine, vreau să spun. Și-a fost ușor, căci sunt o pradă deloc pretențioasă. Ateneul din Buenos Aires, la origini un teatru născut din capriciul unui tânăr și entuziast imigrant, pe numele său Max Glucksman, s-a metamorfozat pe rând, de-a lungul existenței sale, în cinematograf și mai apoi în librărie. De fiecare dată, însă, un lucru a rămas constant: măreția interiorului care-i reduce la tăcere și pe cei mai cârcotași dintre cârcotași. Și cum să fie altfel, când El Ateneo seamănă cu un paradis al cărților în care nu mi-ar fi teamă să mă pierd, alături de cei aproape un milion de oameni care îi calcă pragul anual. Cred că știu ce-am să-i cer moșului anul ăsta! Îhîm!

Mihai: Îți iei alta.

Alex: Cafea sau tastatură?

Nu contează cine și cât de mare ești, Facebook este cu atât mai mare și-ți vine de hac cât ai zice ”La revedere, Facebook! Bine-ai venit, Google+!” Iar Salman Rushdie este dovada vie a faptului că politica promovată de Mark Zuckerberg este de neclintit, chiar și atunci când lucrurile sunt cât se poate de evidente.

Pentru că așa sunt regulile jocului, înregistrarea în mare comunitate virtuală trebuie să respecte întru totul un capriciu, i-aș zice eu, legat de numele utilizatorilor. Acestea trebuie să fie conforme cu realitatea, pentru a menține autenticitatea comunicării la cote mai înalte (și, de ce nu, pentru ca acuratețea bazei de date să fie la cote maxime, iar valoarea acesteia, evident, inestimabilă). Mă întreb, așadar, dacă ”Mitza Brunetzika” sau ”Papusika Papusikka” respectă aceste reguli ori, poate, Facebook nu se obosește să scormonească după acul în carul cu fân decât în cazuri celebre care i-ar aduce și un plus de publicitate.

Este oarecum jenant să mă folosesc de Mitza și de Papusika pentru a-i susține cazul lui Salman Rushdie, dar vâlva din jurul contului acestuia pare ușor trasă de păr. Povestea este simplă: inițial, atoatecunoscătorul Facebook a considerat de cuviință să dezactiveze contul scriitorului, pe motiv că nu exista certitudinea că în spatele lui se afla chiar Salman Rushdie. Mai apoi, după ce, dornic să și-l recapete, a trimis o copie a pașaportului pentru a convinge pe cine era de convins că își merită locul înapoi, în rândul nostru, al tuturor, Facebook a consimțit revenirea, punând o singură condiție: aceea ca scriitorul să fie cinstit și să-și folosească primul nume de botez, Ahmed, și nu cel de-al doilea, care l-a făcut și celebru. N-aș putea spune care ar fi logica unei astfel de dorințe, dar aș pune-o pe seama unei atitudini specifice domnișoarelor aflate într-o anume perioadă a lunii, când simt nevoia ca totul în jurul lor să fie musai după voia și mofturile lor.

Enervat la culme, și pe bună dreptate, Rushdie s-a folosit de o altă armă virtuală pentru a-și duce bătălia cu Facebook. A ”ciripit” neobosit pe Twitter, și-a făcut vocea auzită de către mai bine de o sută de mii de oameni care îi urmăresc zilnic orice mișcare și, pare-se, într-un final, Facebook a cedat. Cu atât mai mult cu cât, în apărarea cazului său, a scos la lumină și alte cazuri celebre ale unora și altora (departe de a fi niște neica Nimeni) care sunt cunoscuți sub cel de-al doilea nume: James Paul McCartney, Adeline Virginia Woolf sau George Orson Welles.

Acestea fiind spuse, Ahmed a dispărut, iar Salman este iarăși printre noi. Iar mulțumirile lui merg către Twitter, într-o euforie specifică omului care, ajuns la o anume vârstă, nu mai găsește amuzamentul într-o criză de identitate provocată aiurea de o rețea de socializare. Thumbs down, Facebook!

Sunt de acord că șansele ca povestea celui mai frumos magazin din lume să nu intereseze pe foarte mulți sunt destul de mari. Nici mie nu îmi pasă într-atât încât să mă minunez peste măsură, ca atunci când satelitul de mărimea unui autobuz doar ce a ”julit” pământul într-un colț necălcat (totuși) de picior de om în momentul prăbușirii. Lipsa victimelor nu reduce cu nimic importanța evenimentului, ba dimpotrivă, îl transformă  într-o victorie a omenirii în fața propriilor sale invenții.

Cum spuneam, povestea ce stă în spatele titlului de ”cel mai frumos magazin din lume” nici nu mă încălzește dimineața, în drum spre serviciu, la cele câteva grade ce nu-i șed deloc bine toamnei, dar nici nu mă feresc de furia satelitului, așa încât mă declar insensibilă la orice detaliu legat de ea. Ce mă aduce la sentimente mai bune este faptul că, și-acum țineți-vă bine, preafericitul magazin s-a născut aici, pe plaiuri mioritice, din părinți de naționalitate română. Nu că-i o surpriză de proporții și parcă-parcă v-a lovit satelitul în moalele capului?

Ei bine, da! Îl cheamă Sabion, sălășluiește în mastodontul din centrul Bucureștiului, pe numele său mai vechi și mai nou, de pasăre călătoare deloc măiastră, Cocor, și a suflat titlul mult râvnit de sub nasuri în lungul cărora nu văd branduri mai mari ca el. N-aș putea spune că îmi tresaltă inima de bucurie (i-aș spune patriotism, dacă n-aș fi eu însămi sceptică) la fel cum se întâmpla pe vremea când Hagi, Răducioiu, Gogean sau Miloșovici mă țintuiau în fața televizorului, dar un fior de mândrie răzbate chinuit.

Carevasăzică, Sabion a câștigat trei premii în cadrul concursului internațional A.R.E. Design Awards 2011, desfășurat în Las Vegas, începând cu cel pentru inovație în pardoseală din inox, continuând cu premiul pentru amenajare artistică și culminând cu cel mai prețios dintre toate, pentru cel mai frumos magazin din lume dintr-un centru comercial.

Adevărul este că la o investiție de 650.000 de euro, nici nu mă miră foarte mult, deși nici cu vedeta Sabion, o pereche de cercei pentru care posesorii unor conturi bancare fabuloase ar trebui să plătească nu mai puțin fabuloasa sumă de 36.000 de euro, nu mi-ar fi rușine!  Chapeau bas, Sabion! Și la mai mare!

Biții ne-au luat mințile, fie că o recunoașteți, fie că nu. Facebook ne căpiază cu tentative, în marea lor parte reușite, de a ne ține conectați în fiece clipă. Individul se măsoară mai nou prin prisma ID-urilor pe care le deține, a avatarurilor cu care se identifică, a conturilor pe care le gestionează și cărora le asociază, cu o strictețe sfântă, parole de nereținut în condiții normale și imposibil de ghicit de către binevoitori care își bagă nasul unde nu le fierbe oala.

În condițiile în care mâna nu mai știe a scrie decât din tastatură, iar comunicarea devine preponderent virtuală, căpătând un caracter simplist și greu de descifrat pentru neinițiați, nu găsesc nicio surpriză în încercarea unora de a găsi cel mai conectat om din lume. Iar Western Union s-a gândit și la asta, căci ar fi păcat ca un astfel de exemplar al generației intoxicate de ”online” să rămână un anonim. Astfel, încropind un prilej bunicel pentru o astfel de competiție – compania a împlinit de curând 160 de ani de existență -, a luat naștere Network Challenge. Prin intermediul unei aplicații pe care probabil că și prietenii voștri au accesat-o pe Facebook (Your World se cheamă minunăția), Western Union a recreat întreaga rețea globală a fiecărui participant în parte.

Fericitul câștigător (îmi permit luxul de a ridica neîncrezătoare din sprânceană, deși eu însămi l-am descris astfel) este Hugo, un portughez care are nu mai puțin de 4.932 de prieteni în 124 de țări. Prietenos personaj, ați zice, nu-i așa?! Unde mai pui că și mare susținător al globalizării! Ei bine, eu mă tem profund pentru sănătatea vieții sociale a lui Hugo, căci 4.932 de ”legături” virtuale nu fac nici cât negru sub unghie. Dar ce mai incolo și-ncoace? Vremurile s-au schimbat fundamental, iar când ți se cere prietenia, într-un cadru astfel organizat, ar fi o dovadă de lipsă de maniere să trimiți omul acasă, cu coada între picioare, sugerându-i, deloc subtil, că nu vrei să ai de-a face cu el! Așa că, primiți cu marea împrietenire?!

Dorel ar putea fi brand de țară. Toată lumea știe cine este, toată lumea știe cu ce se ocupă, dar, mai ales, cât este de simpatic fără ca măcar să-și propună să fie astfel. Cred că, de fapt, tocmai dezinvoltura cu care își joacă propriul rol, ce-i vine ca o mănușă, nu alta, este și cea care l-a făcut atât de cunoscut pe meleagurile patriei noastre. Dar ce te faci când Dorel devine suficient de popular cât să spargă barierele geografice, lingvistice și culturale și este revendicat, în forma în care noi, ca popor, l-am construit cu atâta migală și în atâta amar de vreme?!

Dovada vie a faptului că Dorel a fost împrumutat – poate din neștiință și nu cu nerușinare, așa că nu vă grăbiți să judecați și să aruncați cu pietre, ouă, roșii, cuvinte pe care eu nu le-aș reproduce aici, oricât de justificate ar fi ele, ori alte ”arme” pe care le-ați avea la îndemână – este o fotografie care circulă pe calea biților de niște luni bune încoace și care duce mai departe bunul renume pe care acest personaj l-a căpătat în istoria recentă a țării noastre. Aceasta surprinde nu un Dorel, cum ne-am aștepta și chiar ar fi de-ajuns, ci unsprezece mari și lați, unul mai Dorel ca celălalt, dar toți purtând uniforme branduite ”Electrica”. Unul muncește, probabil cel mai tânăr și cel mai fraier dintre toți, sugerând cumva un ”botez” prin care toți trebuie să treacă la începuturile carierei, dar de care, cu un pic de efort susținut, se va lepăda numaidecât, trecând, așa cum se cuvine, pe treapta imediat superioară, de unde munca de jos se supraveghează cu brațele-n sân.

Partea cea mai amuzantă a poveștii acestei fotografii este că ea a ajuns, într-un înconjur al lumii binemeritat, și în mâinile lui Paulo Coelho. Eh, Paulo Coelho, cel al cărui nume era rostit de toți aceia ce voiau să pară mai speciali când erau întrebați despre ultima carte citită. De te miri unde, le sărea pe buze ”Alchimistul”, iar cei mai sclipitori dintre ei, agățau și numele scriitorului de titlul romanului, ca să pară cu atât mai deștepți. Moda a trecut, nici ”Alchimistul” nu mai e ce-a fost, mai ales de când Veronica a trecut peste el și l-a călcat în picioare, dar nici Paulo Coelho nu se mai bucură de același succes. Ca atare, vestitul scriitor își umple timpul socializând pe Facebook, unde unii și alții, mulți la număr, jubilează la fiece cuvânt tastat al sexagenarului brazilian. Postând, așadar, fotografia cu pricina, în care Dorel cel tânăr este asuprit de cei zece Dorei net superiori (dacă nu prin calificare, cel puțin numeric), a făcut ca aceasta să fie apreciată de aproape 22.000 de oameni și comentată de mai bine de 3.000. Fabulos, nu-i așa?

Ei bine, toate ar fi bune și frumoase, dacă identitatea lui Dorel ar fi și cea corectă, dar nu, se pare că au și ei Dorelul lor, așa încât tânărul este botezat Jose (ce nefericită inspirație!). ”Frunzărind” comentariile adunate în jurul lui Jose, îmi dau seama că personajul este universal, în ciuda părerii românilor cum că ”noi l-am născut și nu mai există altul ca el, ca Dorel, he he he!”. Și ca să fie scenariul complet, un grup de forumiști români au inițiat o campanie de dezvăluire a identității lui Dorel din imagine, punând gând rău tuturor acelora care și-au putut imagina că nu ne aparține. Ba mai mult, se pare că și nemții și l-au revendicat, sub numele de Herbert, cu toată rigoarea și eficiența cu care se laudă și pe care astfel o contrazic. Aber nein, meine Freunde! Dorel e al nostru și nu-l împrumutăm cu una, cu două, ne-am înțeles?!